Si e iar ruginiu si galben, parul mi se pierde in peisaj, se contopeste cu natura intr-o voluptoasa imbratisare.
E iar octombrie si e soare timid si e aer intepator si adie un vant rece. Inchid ochii si ma regasesc in toamna.
Un lac rece acoperit de frunze cazatoare, o fetita cu pistrui sta desculta pe marginea lui, un card de rate, un copac secular, multa, multa liniste.
Si e iar octombrie, si e iar ruginu, si gri, si ma gaseste o alta.
Si merg pe strada cu case vechi si copaci ingalbeniti, se pare ca va fi toamna tarzie, plantele au inflorit a doua oara, inchid ochii, incerc sa respir imaginea sa ma imbat de aroma ei, inchid ochii si zambesc la soare. Pt o clipa am oprit timpul in loc si am fost din nou prezenta.
Si e iar octombrie si sunt iar alta. Un val de entuziasm ma cuprinde si simt cum aripi se zbat sa-mi creasca din omoplati, imi strapung pielea si picaturi de sange curg incet, am simturile ascutite, si toti porii receptivi: sa primesc, sa iau si sa dau mai departe.
Ma reinventez cu zi ce trece, ma uit de sus si ma incanta perspectiva, descopar un nou eu, un eu ce creste ca vita de vie pe peretii casei bunicilor, ca floarea de colt in cea mai stearpa piatra.
Si ma gaseste puternica, octombrie, ca stanca strapunsa de siroaie inghetate, si ma gaseste calma ca razele lunii in secera.
Ciudata relatie am cu toamna, poate pentru ca semanam prea tare. Zile cu soare, zile cu furtuni. Zile cand simt o nevoie epidermica de singuratate, zile pline de oameni frumosi.
Si e iar toamna si iar octombrie, un fluture se zbate sa iasa din cocon, un pheonix albastru renaste pentru a 100 oara din propria cenusa.
Miroase a frunze uscate arse, a caldura casei, a retragere in interior, a radiografii mentale, emotionale.
