Si miroase a incepe scoala si a nou si a schimbare si a emotia unui inceput...
Si a melancolie bleaga de om batran care nu mai e tanar.
Si ma gandesc ca daca am ajuns sa am nostaglii si o senzatie disperata de retraire a acelor momente, asta nu poate fi un semn bun, e semn de senectute...si nu aia pe care ne-o dorim, asa incarcata de experienta si intelepciune, poate fi si o cantitate din asa ceva...dar o percep mai degraba ca pe un semn de uzare, si imbatranire prematura...
Desi ma indrept spre un prag biologic, pe care, in momentul inceperii acestui blog, l-as fi considerat prag de maturitate, nu mi-l insusesc, dar nu pot sa ignor ca incep sa ma comport ca atare.
Undeva pe drum toamna de atunci s-a pierdut, si toamna a incetat sa mai fie toamna mea.
Sau poate ca din simplitate am ales resemnarea decat desenarea propriei trairi.
Adica parea mai simplu, dar la final se demonstreaza a fi mai obositor.
Cu totii avem tare, a mea e aia ca ma dedic si ma incapatanez sa ma autorafinez, nu-mi place starea de mijloc esuez in a echilibra componentele vietii. Desi mediocru e ok si e relaxant, si asigura confort, nu pot sa nu vad ca ating confortul, doar cand ating macar 105% dintr-un intreg, and then I`m happy.
Mie sa-mi dati toamna inapoi, aia cu emotie de inceput.
Desi nu pot sa nu observ ca ciclic revin la toamna mea cu emotie de inceput,
emotia aia tinde sa se estompeze, unde coaja obrazului a devenit mai groasa, iar talpa piciorului mai batuta, si corpul mai infundat in nisipuri miscatoare.
Cred ca undeva pe drum m-am desprins de mine si m-am uitat, desi imi placea de mine.
Dar incercam, caci daca nu incercam inseamna ca am murit, iar eu nu vreau sa mor inainte de vreme...am oroare de viermi si de bocete si de miros de lumanare.
Sa bem pentru toamna zic, aia cu emotii si cu nou, si pentru fantasme si pentru desenat de cai verzi pe pereti , asa frumosi, dupa chipul si asemanarea inlauntrului si sa ne regasim pe noi, noi pentru ca eram frumosi cand eram noi, noi.
Cin cin mon amour.
Si a melancolie bleaga de om batran care nu mai e tanar.
Si ma gandesc ca daca am ajuns sa am nostaglii si o senzatie disperata de retraire a acelor momente, asta nu poate fi un semn bun, e semn de senectute...si nu aia pe care ne-o dorim, asa incarcata de experienta si intelepciune, poate fi si o cantitate din asa ceva...dar o percep mai degraba ca pe un semn de uzare, si imbatranire prematura...
Desi ma indrept spre un prag biologic, pe care, in momentul inceperii acestui blog, l-as fi considerat prag de maturitate, nu mi-l insusesc, dar nu pot sa ignor ca incep sa ma comport ca atare.
Undeva pe drum toamna de atunci s-a pierdut, si toamna a incetat sa mai fie toamna mea.
Sau poate ca din simplitate am ales resemnarea decat desenarea propriei trairi.
Adica parea mai simplu, dar la final se demonstreaza a fi mai obositor.
Cu totii avem tare, a mea e aia ca ma dedic si ma incapatanez sa ma autorafinez, nu-mi place starea de mijloc esuez in a echilibra componentele vietii. Desi mediocru e ok si e relaxant, si asigura confort, nu pot sa nu vad ca ating confortul, doar cand ating macar 105% dintr-un intreg, and then I`m happy.
Mie sa-mi dati toamna inapoi, aia cu emotie de inceput.
Desi nu pot sa nu observ ca ciclic revin la toamna mea cu emotie de inceput,
emotia aia tinde sa se estompeze, unde coaja obrazului a devenit mai groasa, iar talpa piciorului mai batuta, si corpul mai infundat in nisipuri miscatoare.
Cred ca undeva pe drum m-am desprins de mine si m-am uitat, desi imi placea de mine.
Dar incercam, caci daca nu incercam inseamna ca am murit, iar eu nu vreau sa mor inainte de vreme...am oroare de viermi si de bocete si de miros de lumanare.
Sa bem pentru toamna zic, aia cu emotii si cu nou, si pentru fantasme si pentru desenat de cai verzi pe pereti , asa frumosi, dupa chipul si asemanarea inlauntrului si sa ne regasim pe noi, noi pentru ca eram frumosi cand eram noi, noi.
Cin cin mon amour.
