A murit Domnul H.
yup, s-a dus! S-a imbracat frumos si elegant, cum ne-a obisnuit pe toti, a stins lumina si s-a asezat intr-un pat confortabil. Acum asteapta cuminte...asteapa ca toate lichidele sa i se scurga din corp, asteapta sa fie transmutat in noua locuinta, sa inchida poarta si sa se relaxeze. Sa astepte in continuare, sa i se scurga lichidele din corp, sa dezvolte bacterii, care sa dezvolte viermi, viermi care sa dezvolte foamea, foame ce le va fi potolita chiar de... Domnul H.
Dar nu-i mai pasa, nu-l mai doare si nici nu i se mai pare gretos si nici macar nu o sa simta cum fiintele mici si mazgoase ii colcaie pe, prin, trup, nu o sa fie dezgustat si nici macar amuzat, pentru ca Domnul H. a murit.
Moartea nu a fost nici neasteptata, surprinzatoare, nici extravaganta. A tusit de doua ori, a inchis lumina si a plecat. Punct. Surprinzator nu putea fi, pentru ca de la un anumit punct, oamenii nu mai intreabau ce mai face H, cum o mai duce? ei intreabau auzi! da' H. mai traieste?
Interesant e ca Domnul H. a fost prima persoana, in viata asta, care mi-a vorbit despre moarte. Eram o mucoasa, atat la propriu, cat si la figurat, era iarna, februarie, tocmai ma confruntasem pentru prima data, la modul foarte direct si brutal, atat cu ideea cat si cu faptul, ca oamenii nostri mor.
Era destul de frig, dar nu batea vantul, tocmai ce ninsese, parcul mare avea o imagine de'un alb negru desprins din manualele de literatura din liceu,...ma tinea de mana, practic, ma tara dupa el, probabil nu-si dadea seama ca un copil, care abea umbla la scoala, nu-i poate tine pasul gigantic, care cu timpul s-a dovedit a nu mai fi atat de gigantic.
Ne plimbam de mana, prin parc si-mi vorbea despre moarte. Aveam intrebari, iar el un om matur,evident ca avea raspunsuri, sau cel putin asa credeam si cred, ca asta credea si el.
Mi-a spus tot, anatomic vorbind, unde pleaca oamenii dupa ce mor.
Dar sufletul, Domnule H., unde pleaca sufletul?
Nu despre viermi vroiam sa stiu, eu vroiam sa stiu daca doare cand mori, vroiam sa stiu despre Rai, vroiam sa cred in el,vroiam sa stiu cum e acolo, daca ingerii se poarta frumos cu sufletele oamenilor, daca acolo asteapta si bunica, daca acolo mai rade cu pofta, daca mai face cozonaci...si ce face ea acolo, fara nepoti...sau ce fac parintii, fara copii?...cine-i mai supara, pe cine mai cearta?
Dar ce putea stii Domnul H. despre toate astea, doar era cu mine, in parc si-mi vorbea despre cea mai mare necunoscuta.
Ca doar nu asta e si viata, o mare de necunoscute?
O boala genetica, letala, cu simptome care variaza de la caz la caz, simptome care apar mai devreme sau mai tarziu, si intr-un final dupa o perioada de bolit, mai lunga sau mai scurta, o perioada chinuita de simptome (fie ele bucurii sau tristeti, fericiri sau dureri) mori!
Mori cu stil, mori extravagant sau surprinzator, sau pur si simplu inchizi ochii si gata boala. E o boala letala, care nu iarta pe nimeni, indiferent de ce fel de om esti sau ai fost, indiferent de cat de nemuritor si special te crezi, intr-o zi, tot mori.
O formula matematica hypercomplexa, cu infinit de multe necunoscute, o paranteza care se deschide in ziua zero si se inchide la final ? O formula pe care incet, incepi sa o rezolvi si cu cat simti ca paranteza sta sa se inchida, cu atat esti mai disperat sa rezolvi mai multe necunoscute, sau esti disperat ca nu ai rezolvat destule, si ai vrea sa te duci la doctor, sa-ti prelungeasca boala, sa-ti dea inapoi simptomele si cu disperare te apropii mai tare de divinitate, in speranta ca dupa ce ai inchis paranteza, pe alta lume, se va deschide totusi o acolada, te agati cu ghiarele, cu toate puterile, cu o disperare dureroasa, de ideea ca dincolo mai e o sansa, mai e un dincolo, unde poti sa mai rezolvi ceva necunoascute.
Dar nu-mi spui nimic Domnule H. pentru ca ai murit. Te-ai imbracat frumos, elegant, asa cum ne-ai obisnuit, ai luat o atitudine aroganta, asortata nasului acvilin si posturii de general, aspru, asa cum ai fost o viata, ai inchis lumina cu demnitate, si te-ai asezat intr-un pat confortabil. Si, acum, astepti cuminte...
